How much does your life weigh?

How much does your life weigh?

Imagine for a second that you’re carrying a backpack. I want you to feel the straps on your shoulders. Feel them?
Now I want you to pack it with all the stuff that you have in your life. You start with the little things, the things on shelves and in drawers, the knickknacks, the collectibles. Feel the weight as that adds up.
Then you start adding the larger stuff: clothes; tabletop appliances; lamps; linens; your TV.
The backpack should be getting pretty heavy now and you go bigger: your couch, bed, your kitchen table. Stuff it all in there. Your car, get it in there. Your home, whether it’s a studio apartment or a two-bedroom house. I want you to stuff it all into that backpack.
This is what we do to ourselves on a daily basis. We weigh ourselves down until we can’t even move. And make no mistake, moving is living.
Now, I’m going to set that backpack on fire.
What do you want to take out of it? Photos? Photos are for people who can’t remember. Drink some ginko and let the photos burn.
In fact, let everything burn and imagine waking up tomorrow with nothing. It’s kind of exhilarating, isn’t it?
Now, this is going to be a little difficult. So stay with me.

You have a new backpack. Only this time, I want you to fill it with people.
Start with casual acquaintances, friends of friends, folks around the office. Then you move in the people that you trust with your most intimate secrets. Your cousins, your aunts, your uncles, your brothers, your sisters, your parents. And finally, your husband, your wife, your boyfriend or your girlfriend. You get them into that backpack.
Don’t worry I’m not going to ask you to light it on fire.
Feel the weight of the bag. Make no mistake, your relationships are the heaviest components in your life. Do you feel the straps cutting into your shoulders? All those negotiations and arguments and secrets and compromises.
You don’t need to carry all that weight. Why don’t you set that bag down?
Some animals were meant to carry each other, to live symbiotically for a lifetime. Star-crossed lovers, monogamous swans. We are not those animals.

The slower we move, the faster we die. We are not swans. We’re sharks.

The speach from ‘Up in the air

Advertisements

About the new technologies and their directions

Despre noile tehnologii si directiile lor

Nu stiu daca si voua vi se intampla, dar cel putin eu ma simnt uneori surprins de noile tehnologii integrate in lucrurile pe care le folosim in fiecare zi. Poate ca uneori ma asteptam la aceste noi tehnologii, auzind de ele inainte, stiind ca se lucreaza la ele si asteptand integrarea lor in realitate. Alta data pur si simplu se intampla sa fiu absolut surprins.
Cu toate acestea, intotdeauna poti cauta ideile viitorului in literatura sau in filmele SF de astazi. In ultima vreme am vazut cateva filme mai mult sau mai putin SF. Si intradevar cred ca macar unele din lucrurile si tehnologiile imaginate de autorii sau de scenaristii SF vor capata o forma in realitate mai devreme sau mai tarziu. Un singur exemplu e suficient sa va dau: Jules Verne, pentru ca Star Wars sau Star Treck mai au de asteptat pana vor face parte din viata noastra.
O sa discut putin despre Avatar, Surogate, Push si Gamer. In toate aceste filme am intalnit o idee comuna: controlul cu ajutorul mintii a altor fiinte sau persoane. In Surogate, fiecare om putea controla un robot care pana la urma era o imagine a lui, in Avatar un om putea controla doar o alta fiinta cu un trup total diferit de al nostru si “construita” special petru el, dar in Gamer si Push, este vorba de oameni care controleaza pur si simplu alti oameni. In Gamer daca cumperi un anumit joc, poti sa traiesti prin intermediul omului pe care il controlezi intru totul, dar numai la nivel fizic, iar in Push pur si simplu sunt personaje care pot induce idei si amintiri altor oameni.
Intrebarea pe care mi-o pun e simpla. Unde se poate ajunge cu aceste idei? Oare lumea din viitor va fi un mare joc de papusi?
Citeam astazi in The NewYork Times despre o tehnologie ce deja este dezvoltata de cativa ani, care permite omului sa controleze electonicile prin miscari naturale ale propriului corp. Prin aparitia camerelor video 3D aceasta tehnologie a facut un salt urias si in curand va fi integrata in cateva produse care vor apare pe piata. Deja, la sfarsitul anului in curs, Microsoft va lansa un nou sistem destinat jocurilor numit Project Natal care va permite omului sa controleze subiectul jocurilor prin propriile miscari ale corpului. De asemnea japonezii de la Hitachi vor sa produca un televizor a carui telecomanda sa fie inlocuita de simpla miscare a mainii.
Este foarte probabil ca in decursul mai multor ani, oamenii sa poata ajunge sa controleze mai toate electronicile prin miscari naturale ale corpului, fara sa foloseasca butoane tastaturi si telecomenzi. Poate ca in timp vor reusi sa controleze aceste obiecte electronice doar cu puterea gandului. E o idee destul de probabila pana la urma.
Si din nou ma intreb:
Oare lumea din viitor va fi un mare joc de papusi?
Aceste lucruri nu trebuie sa ne macine foarte mult, nu merita o atentie deosebita. Probabil ca in timpul vietii noastre schimbari foarte mari nu vor fi, dar cercetarile precum si dorintele noastre in domeniu de tehnologie (cerinte ce vor avea un efect si asupra producatorilor care vor incerca sa dezvolte tehnologii care sa constituie un raspuns la aceste cerinte) vor influenta sigur viata copiilor si nepotilor nostrii.

Ho Ho Ho … Filmul, nu urarea …

Ho Ho Ho, asa se cheama filmul produs de Media Pro Pictures si care il are ca actor principal pe Stefan Banica Jr..

Cand am auzit despre acest film, nu m-a facut curios povestea de craciun romaneasca, ci actorul principal Stefan Banica Jr. Mai vazusem piese de teatru cu el, si chiar m-a impresionat de fiecare data prezenta lui scenica. Asa ca mi-am zis ca trebuie sa vad filmul.

Zis si facut. Unde si cum am vazut filmul chiar nu conteaza. Faptul cel mai important e ca mi-a placut.

Povestea jafului din mol in ziua de craciun, amestecata cu mai intai ratacirea si apoi rapirea unui copil chiar nu m-au impresionat. Firul epic putin cam american , colindele straine pe coloana sonora si multele clisee imprumutate de la Hollywood sincer nu m-au miscat deloc. Chiar mi-au provocat o usoara aversiune fata de filmul in sine si fata de tiparurile filmelor americane de sarbatori.

Si totusi de ce mi-a placut filmul? Deoarece prezinta cateva cazuri socile specifice romaniei: Mama parasita de sot care isi creste singura si cu greu fiul, muncind din greu pe bani putini, rautatea oamenilor care se multumesc sa zica Craciun Fericit dar nu fac nici un gest frumos de sarbatori din prea multa comoditate, copilul strazii care traieste din ce fura, tatal aproape alcolic care inca isi mai iubeste sotia si fiul pe care i-a parasit, numai ca ii este foarte greu sa mai vorbeasca cu ei, femeia care pleaca in Italia pentru a munci si pentru a putea asigura un viitor decent singurului ei copil, copii rasfatati de bani gata, copilul sarac dar foarte inteligent care isi ajuta mama singura, etc. Lista poate continua dar o sa ma opresc aici.

Toate aceste personaje reprezinta pana la urma cazuri sociale reale din mirifica noastra tara. Doar povestea americana a filmului si finalul fericit reusesc sa ne creeze o stare de spirit plina de veselie, specifica sarbatorilor. In schimb, fiecare personaj din film este trist in felul sau, poate chiar foarte trist si ne aduce aminte de realitatea vietii romanesti. Poate doar copilul vesnic vesel si foarte inteligent Horatiu ne mai aduce din cand in cand zambetul pe buze. Si eu am crezut in Mos Craciun ca si el si intr-o oarecare masura cred ca Horatiu reuseste sa ne aduca aminte de frumoasa copilarie pe care am trait-o fiecare. Nu conteaza ca vremurile au fost grele si pe atunci, copilaria tot frumoasa ramane. Oricine cred ca si-ar dori un baietel ca Horatiu, si cand zic asta ma adresez celor ce inca nu au copii, cum sunt si eu de altfel

Despre efectele speciale din film, nu vreau sa vorbesc foarte mult. Oricum, diferenta dintre un film facut la Hollywood, cu buget imens, si filmul produs in Romania e foarte mare. Era normal sa fie asa. Nu avem cum sa concuram cu banii lor. Acelasi lucru se intampla si in cazul salariilor si in cazul nivelului de trai, chiar si in fotbal. Avea dreptate un realizator de programe de radio cand zicea:

“Bine ca suntem noi mai destepti, iar ei sunt cei ce traiesc bine”

Felicitari scenaristilor si regizorului, dar si actorilor pentru ca au reusit totusi sa diminueze tristetea ce ti-o provoaca fiecare personaj, vazut ca si caz social aparte.

Nu vreau sa va povestesc mai mult despre film, ca sa nu va stric placerea de al vedea. Prin acest post imi doresc sa va fi facut curiosi sa vedeti filmul. Si sper ca atunci cand il veti vedea veti fi atenti si la cazurile sociale prezentate, nu numai la povestea americana. Poate intelegand cazurile sociale speciale reprezentate in film de personajele principale, vom fi si noi mai buni, macar de sarbatori.

Sarbatori fericite!